Data trecută am vorbit despre eroi și despre imperfecțiunile oricăruia dintre noi. De data aceasta, adoptăm poziția de erou, demonstrată științific (probabil de către niște cercetători britanici) că impulsionează moralul oricărui om care urmează să treacă printr-o provocare la limita între viață și moarte.
Am privit episodul de față cu mari emoții, în special din cauza faptului că, după cum bine știu cei care m-au mai citit până acum, Amelia Shepherd este, la ora actuală, personajul meu preferat din serial și evident că aș fi vrut să o văd cât mai mult timp în universul Grey Sloan. Mă așteptam să se întâmple niște evenimente fataliste, fiindcă Shonda Rhimes a învâțat de la George R.R. Martin cum să mazileasză personaje pe care le iubești. Nu s-a lăsat cu regrete eterne, ba chiar întregul proces s-a desășurat într-o notă amuzantă.
Mentorul Ameliei și cel care a efectuat intervenția este la fel de fucked up ca și sora lui Derek, regăsind în stilul lui de lucru cam aceleași elemente care o definesc din punct de vedere profesional pe Amelia – probabil toți neurochirurgii au stoluri ceva mai speciale față de noi, muritorii. Într-o sală de operații în care răsună alegerile muzicale cel puțin dubioase ale lui Koracick, acesta a luat decizii instantanee, a lucrat impecabil, dar utilizând stilul „smuls”.
Întreg episodul a fost narat chiar de către Amelia, care a și fost în centrul atenției, reușind să redea cu fidelitate trăirile unei persoane care urmează să treacă printr-o experiență de viață și de moarte, mai ales prin prisma genului de intervenție pe care urma să îl aibă, descriind destul de bine situația: într-o operație obișnuită, îți faci probleme că nu te vei mai trezi, însă când vine vorba de operații pe creier, îți faci griji că te vei trezi, dar tu nu vei mai fi acolo când efectul anesteziei va trece. Zilele care au succedat intervenției – perioadă crucială pentru orice operație – au fost între agonie și extaz, în stilul clasic cu care ne-a obișnuit serialul. De la incapacitatea de a scoate vreun cuvânt și până la a avorbi în franceză, Amelia a trebuit să treacă printr-un proces dureros, pe care și l-a creat singură, dându-le indicații clare lui DeLuca și lui Koracick (pe care mi-ar plăcea să îl mai văd prin peisaj).
Au fost amuzante aluziile medicilor cu referire la faptul că deciziile mai puțin fericite pe care le-au luat – și, slavă Domnului, au fost destule – pot fi rezultatul unor tumori, Amelia având această „scuză” pentru nenorocirile care i-au marcat viața. Webber și Miranda au plusat la amuzament cu interviurile pe care le-au susținut cu potențialii noi rezidenți ai spitalului, specimene care mai de care mai „speciale”, ancorați în realitatea virtuală și în online-ul zilelor noastre, iar cei doi au fost un pic depășiți de stilul viitorilor medici, care cel mai probabil vor transmite live pe Facebook ori Instagram viitoarele intervenții chirurgicale.
După câteva episoade, m-am hotărât că sora lui Owen îmi este antipatică, având un aer de superioritate gratuită pe care nu îl regăsim la fratele ei și îmi doream să se recupereze mai repede pentru a nu o mai avea în spital, dar Nathan și Mer au făcut echipă pentru a-l aduce pe Farouk, fiul acesteia, în Seattle. Și de această dată a fost o situație hate/love, fiindcă cum poți să disprețuiești o persoană care a salvat un copil?
De remarcat și cea mai incomodă cină pe care am văzut-o în 14 sezoane, însă nici nu putea fi altfel atunci când vorbim despre o moștenire de 250 de milioane de dolari, „dovada” dragostei de bunic a lui Harper Avery pentru nepotul său, care este mai degrabă preocupat de câștigarea premiului propriu-zis decât de impresionanta sumă.
Așadar, s-a mai încheiat un arc din epopeea Grey, de data aceasta fără explozii ori victime mai mult sau mai puțin colaterale, rămâne de văzut încotro se va îndrepta povestea Ameliei și care va fi personalitatea acesteia acum, că tumoarea nu îi va mai influența în vreun fel gândirea rațională.
-B
PS: La mulți ani, Iustina!
Leave a Reply to Cristina Scorpya Cancel reply