RECENZIE: Grey’s Anatomy – 13×09 ‘You Haven’t Done Nothin”

După episodul de tip standalone de săptămâna trecută, în care ne-am concentrat asupra modului cum fiecare pacient este unic, venind nu numai cu o poveste în spatele lui, ci cu o întreagă viață, iată că revenim în acest episod, care servește drept „winter/midseason finale”, la firele narative care au definit până acum sezonul 13.

Epopeea Karev-DeLuca continuă și în acest episod, fiind parcă un pic prea lungită, lucru care m-a deranjat întotdeauna la creațiile Shondei Rhimes. Atunci când dezvoltă un fir narativ care implică personaje imense, povestea tinde să țină la nesfârșit, ajungând într-un soi de tărăgăneală care diluează efectul de șoc și, implicit, acțiunea propriu-zisă a serialului. Totuși, am ajuns în ultima zi în care Alex mai este nevoit să lucreze în clinică, fiindcă data la care va afla verdictul se apropie cu pași repezi.

Astfel, se pune problema de a sărbători sau nu, însă nimeni nu are timp pentru celebrări, căci dezastrul lovește din nou în Seattle, de data aceasta fiind vorba despre o clădire care efectiv s-a prăbușit, rezultând într-un număr impresionant de victime, care au luat cu asalt spitalul Sloan Grey Memorial, forțând medicii noștri să efectueze operație după operație, presați de timp și, mai ales, de membrii familiilor celor răniți.

Un eveniment de acest fel ascunde multe povești secundare, care nu întârzie să apară. De la familia care și-a pierdut unica fiică, la individul infidel care jonglează între două iubite și până la proprietarul clădirii, cuprins de remușcări și în căutare de pocăință, deoarece a ascuns problemele de natură tehnică pe care le-a avut clădirea în cauză.

Așadar, în Grey Sloan se activează codul galben, toți medicii fiind în alertă și primind pacienții pe bandă rulantă. Chiar și în aceste condiții, un medic cu experiență precum Webber nu poate depersonaliza pacientul pe care îl operează, fiind vizibil afectat de imposibilitatea de a salva tânăra grav rănită în urma dărâmăturilor. Unde mai pui și faptul că a fost din nou pus într-o situație neplăcută de către colega și prietena lui Miranda, care nu și-a învățat lecțiile de data trecută și care l-a lăsat din nou în întuneric, lăsând-o pe binefăcătoarea Minnick să își facă de cap cu programul de rezidențiat, Richard rămânând doar sub formă de „ornament”, după spusele lui.

Dacă povestea dintre Karev și DeLuca este una lungită, ceea ce pare a fi povestea dintre Arizona și Minnick mi se pare un pic prea grăbită. Interacțiunea dintre cele două din acest episod mi s-a părut forțată, nenaturală și realizată, parcă, doar de dragul de a fi. Eliza Minnick este genul de persoană țâfnoasă, cu nasul pe sus, la care nu îi ajungi nici cu o prăjină, toate în timp ce poartă un zâmbet extrem de enervant pe buze. Probabil personajul este construit în așa fel, să dezvoltăm față de el un fel de „love to hate”.

Episodul a fost salvat de Meredith, cu monologul adresat către Alex. Mer nu poate singură. Au fost cinci – George a murit, Izzie a plecat, iar Cristina… e în Elveția – dar au rămas doar ei doi. Sunt de înțeles rugămințile pe care i le adresează lui Alex: ea știe cât de înfricoșător, cât de dificil și cât de extenuant este să treci printr-o perioadă neagră, în care ai impresia că nimeni și nimic nu te mai poate salva. Știe cum este fiindcă a mai trecut prin așa ceva, de nenumărate ori. De aceea, este convinsă că lucrurile se vor așeza, că problemele se vor rezolva și că viața își va relua singură cursul firesc, odată ce au trecut norii de furtună.

În fond, le-am avut cu toții. Fiecare în parte a avut câte un obstacol de trecut, o barieră de sărit, o încercare de învins. Și pentru că viața te ridică de unde ai căzut, doar ca să te mai doboare încă o dată, nu numai că trebuie să îi faci față, dar trebuie să te agăți cu toată puterea de orice. Fiindcă speranța nu a murit, încă.

-B

—
P.S.: Dat fiind faptul că se apropie sărbătorile de iarnă, Grey va lua o pauză de opt săptămâni, acestea fiind ultimul episod și, implicit, ultima recenzie pe anul 2016. Așadar, nu îmi rămâne decât să vă urez Sărbători fericite, cu liniște în suflet și Noul An să vă găsească mai optimiști și mai plini de viață, căci oricât de greu ar fi, soarele răsare pe strada tuturor. Ne recitim peste două luni!