Cu toții avem zile bune și zile mai puțin bune. Sau chiar zile groaznice, în care simțim cum cerul se prăbușește, în care totul ne merge extrem de prost și parcă nu se mai vede lumina de la capătul tunelului.
A fost un episod ceva mai plăcut, cu un ritm ușor mai light, în care am râs și în care am simțit compasiune pentru doctorii din spitalul Grey Sloan.
Ca să încep cu începutul… toată lumea e însărcinată.
Sau nu.. de fapt, toată lumea crede că este însărcinată. Amelia, un personaj foarte drag sufletului meu – în general, am o slăbiciune pentru personajele care au trecut prin cele mai grele încercări, care au ajuns unde sunt acum după multe frământări și care au depășit multe obstacole de-a lungul vieții, obstacole care și-au lăsat amprenta adânc asupra lor și asupra modului cum interacționează cu cei din jur – a făcut greșeala de a se entuziasma cu mult înainte de vreme. Pierzând noțiunea timpului, a realizat că e posibil să fie însărcinată, răspândind vestea prematur. Bineînțeles, au urmat felicitările și zâmbete celor din jur, însă parcă aceste zâmbete prind un gust dulce-amărui când vine vestea că era, de fapt, doar o impresie. Bineînțeles, speranța nu a murit, Owen și Amelia au tot timpul din lume, dar dezamăgirea temporară este parcă și mai cruntă atunci când vezi cât de stângaci și grijuliu este Hunt cu copiii. Din privirea acestuia și văzându-l pe proaspătul tătic Jackson, este clar că își dorește un astfel de viitor rol.
Cazurile medicale ale episodului au fost, practic, o cursă pentru a găsi… ficați. De la decizia neașteptată a Bunicii June de a nu oferi ficatul destinat sieși unei tinere de 25 de ani și până la nebuniile din capul lui Mer care frizau ilegalul, toată lumea a trecut de la extaz la agonie în ceea ce privește pacientul său.
Dacă Bailey și DeLuca au avut grijă ca simpatică bunicuță să mai poată împleti și să facă fursecuri cu miros de Crăciun, Maggie și Steph au cunoscut un erou în carne și oase, însă au făcut-o la sfârșitul poveștii sale. Este trist să vezi cum se încheie viața unui om, dar este cu atât mai înălțător cu cât acest om salvează o altă viață în nevoie.
Eu unul sunt de părere că oricine are dreptul la viață, indiferent de vârstă, sex, culoare, religie, orientare politică, sexuală sau spirituală. În astfel de cazuri, însă, cred că este util un protocol care trebuie respectat, căci altfel s-ar crea un haos de genul celui din acest episod. Da, este aproape imposibil să elaborezi un set de reguli obiective când situațiile în cauză sunt mai mult decât subiective, dar un medic trebuie să fie conștient de textul jurământului pe care l-a depus. Mai mult, toată agitația din jurul ficatului de transplantat este încă o dovadă a faptului că, în viață, nu sunt toate albe sau negre.
Chiar așa… ce vârstă are Webber? Dincolo de problematica vârstei în ceea ce privește șansele la viață pe care le merită (!) sau nu un om în funcție de anii pe care i-a petrecut pe acest pământ, a fost o situație stânjenitoare-amuzantă, căci mai toți colegii săi îl privesc ca pe un om în vârstă… sau mai în vârstă, după spusele Arizonei, care a dres și nu prea perla pe care a scos-o.
Chiar și în cele mai negre zile se află o dâră de fericire. Mereu trebuie să căutăm ceva care să ne determine să ne agățăm chiar și de cel mai mic fir de speranță. Și asta ar și trebui să facem. Numai așa putem să supraviețuim zilelor în care ni se pare că lumea s-a sfârșit. Speranța nu moare. Dar speranța doare. Al naibii de mult.
-B
Leave a Reply to bgdi Cancel reply