RECENZIE: Grey’s Anatomy – 13×03 ‘I Ain’t No Miracle Worker’

Uite mortu’, nu e mortu’!…

Shondei Rhimes îi place să experimenteze. După 13 sezoane și peste 250 de episoade, știm deja asta. Și, în general, exploatează cele mai extreme situații, cele mai ciudate cazuri medicale, precum și cele mai de necrezut situații. Astfel, nu putea să nu facă parte din universul Grey’s sindromul Lazarus, cunoscut în lumea medicală și sub denumirea de autoresuscitare după o resuscitare cardiopulmonară eșuată.

Într-adevăr, din 1982 încoace, au fost semnalate doar 38 de astfel de cazuri în literatura medicală. Unii îl privesc ca pe o raritate, alții caută explicații, în timp ce alții îl numesc – pur și simplu – miracol. Cred că, într-un fel, indivizii sunt divizați din acest punct de vedere în două categorii distincte. Există pe de o parte scepticii, care sunt mânați de nevoia de a avea explicații raționale pentru orice se întâmplă în jurul lor – pornind de la ideea că totul se întâmplă cu un motiv – și care nu lasă loc de interpretări sau de semne de întrebare. Pe de cealaltă parte, există acei oameni care se bazează pe faptul că miracolele există, că nu totul trebuie să aibă o explicație și că, în definitiv, nu tot ceea ce se întâmplă trebuie să aibă o explicație logică.

Așadar, în acest episod în care una dintre teme a fost moartea, facem cunoștință cu familia Fisher.

Ca o paranteză, eu tind să cred că acest epiosd s-a vrut a fi un tribut adus serialului Six Feet Under, unul dintre cele mai bune seriale create vreodată, în care, de asemenea, protagoniștii sunt o altă familie Fisher. Aceștia dețin o companie care se ocupă cu serviciile funerare, moartea fiind prezentă zilnic în viața lor, iar primul episod începe chiar cu moartea tatăului familiei, în mod similar cu epiosdul de față. Mai mult – și cu asta închei paranteza – Six Feet Under a oferit cel mai bun sfârșit de serial pe care l-am văzut vreodată: emoționant și zdrobitor. Este un serial trist, dar merită. Dați-i o șansă, trust me on this!

Fisherii care ajung în spitalul Grey Sloan Memorial sunt o familie ceva mai aparte, căci timpul și deciziile fiecăruia i-au distanțat unul de altul, însă înmormântarea tatălui i-a adus din nou laolaltă, într-un mod în care nu și-ar fi dorit nimeni. Deși „oaia neagră” a familiei a fost tocmai cea care a provocat accidentul, în sânul unei familii trebuie să existe înțelegere, acceptare, iar către sfârșit cei doi frați sunt mai mult decât dornici de a-și cunoaște noul nepot și de a-și revedea sora cu care nu au mai avut vreo conexiune de un deceniu.

Bineînțeles, toată lumea este de-a dreptul siderată de moartea mamei, dar protagoniștii noștri au fost și mai șocați de faptul că a înviat după 20 de minute de la declararea decesului.

Îndreptându-ne atenția către celelalte povești din cadrul episodului, avem de-a face cu April și cu Alex, care se plictisesc groaznic – prima pe holurile spitalului, fiind în concediu de maternitate, iar cel din urmă în clinică, prins cu intervenții minore, banale, cu mult sub calificarea lui, însă mă bucură faptul că este conștient că este singura metodă prin care poate să ajungă din nou în vârf, acolo unde îi este locul. A trebuit puțină muștruluire din partea Arizonei, care a revenit de la New York, dar Alex a ajuns la concluzia că este dispus să lupte pentru a-și curăța reputația.

M-a impresionat plăcut faptul că Arizona nu a luat nicio decizie radicală, fiind atât de partea lui Alex – pe care l-a crescut și educat ca medic – cât și de partea lui Andrew – care este, în esență, prietenul ei, pe lângă faptul că e colegul său de apartament. Cumva, Arizona închide (sper!) ciclul, demonstrând că nu trebuie să alegi de partea cui ești, ci trebuie să arunci o privire de ansamblu asupra situației. Nu toate sunt albe sau negre, iar în cazul de față există multe nuanțe de gri.

Și, de cele mai multe ori, exact nuanțele de gri ne scapă. Suntem porniți asupra unei idei încât uităm că mai există și altele. Nu putem sau poate nu vrem să acceptăm că totul se poate termina într-o clipă. Linia dintre viață și moarte este subțire, parcă prea subțire.

-B