[CRONICĂ] Luther – Sezonul 5

„What’s happened to you, John?”

După trei ani interminabili scurşi de la sezonul precedent, întrebarea lui Mark sintetizează tema majoră a acestui serial: ce se petrece în mintea celui mai carismatic detectiv din istoria televiziunii britanice? E întrebarea la care n-am primit niciodată un răspuns limpede, pentru că Luther e mai mult decât un simplu serial poliţist. E o incursiune în cele mai întunecate unghere ale minţii umane, o imagine a grozăviilor extreme de care suntem capabili şi a motivelor din spatele acestora. Drept dovadă, cele patru episoade ale noului sezon sunt mai sărace în demersuri procedurale ca niciodată, iar acestea cad, în mare parte, în seama lui Catherine Halliday (Wunmi Mosaku), noua parteneră a lui John şi vocea raţiunii atunci când evenimentele par să scape de sub control.

Deşi dispariţia unor personaje din sezonul trecut dă senzaţia unui reset aproape total, John e neschimbat. Singuratic, cu acelaşi costum din stofă, cu mersul puţin împrăştiat şi mâinile în buzunare, pare desprins direct din benzile desenate. Dar e acelaşi om care trăieşte la limită şi care dă impresia că poartă pe umerii săi aduşi în faţă întreaga povară a lumii. Apariţia unui nou criminal în serie nu e ceva nou pentru el, din contră, e singurul aspect de normalitate, calea de evadare dintr-o viaţă plină de regrete şi gânduri sumbre.

Cazul acestui sezon e oarecum inedit, în sensul că nu mai primim ucigaşul pe tavă din prima, dar nici din a doua! Deşi twistul cu pacientul oferit ca momeală de Vivien Lake pentru ascunderea faptelor propriului ei soţ m-ar fi mulţumit, trebuie să remarc că Vivien e adevăratul villain al poveştii. Da, Jeremy Lake era un psihopat dezinhibat care-şi satisfăcea obsesiile hrănindu-se cu spaima inspirată victimelor sale, un dereglat care se juca „de-a mama şi de-a tata” cu cadavrele unor oameni aflaţi la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Însă omul era bolnav şi ar fi putut fi oprit oricând de partenera sa, cea care-i putea influenţa acţiunile, dar care a preferat să pună în joc vieţile unor oameni nevinovaţi în numele unei iubiri bolnave. O construcţie foarte interesantă la care revin imediat…

În paralel, John e prins la mijloc într-o situaţie pe care n-o poate controla aproape deloc, un război pe faţă între două personaje nefaste din viaţa lui. Şi dacă pentru mafiotul George Cornelius pot exista diverse soluţii de abordare şi negociere, adevăratul element perturbator al ecuaţiei e Alice Morgan. Să ridice mâna cine a crezut vreun moment că Alice e moartă! Nici eu. Una din regulile nescrise ale televiziunii spune că un personaj ucis off-screen nu e aproape niciodată mort, aşa că aşteptam cu nerăbdare întoarcerea ei, mai ales după ieşirea lui Ruth Wilson din The Affair, în 2018.

Cum e Alice 2.0? Inteligenţa şi raţionamentul rece cu care ne obişnuise deja sunt completate acum de o sete de răzbunare soldată cu victime colaterale. Dacă ar fi ştiut cu cine se pune, Cornelius poate că n-ar fi încercat s-o înşele cu acele diamante. Aşa însă, John se vede atras din nou fără scăpare într-o relaţie pe care-o credea definitiv încheiată şi din care primim cu generozitate câteva flashback-uri neaşteptate. Dar tot nişte flashback-uri ne reamintesc că Alice şi-a ucis părinţii cu sânge rece, moment în care ne putem întreba şi noi: „What’s happened to you, John?”

În momentul în care îi permite să intre în casă, John redeschide cutia Pandorei. E responsabil, fie şi indirect, de uciderea fiului lui Cornelius, a lui Benny şi a lui Chaterine Halliday. Acţiunile lui John au un preţ, însă acest preţ e plătit, ca şi în alte dăţi, de cei din jurul lui. Uciderea lui Benny are un impact aproape similar cu cea a lui Justin Ripley. Cei doi l-au ajutat necondiţionat, însă John nu le-a putut împiedica destinul fatal. Cât despre Catherine, ea a plătit cu viaţa singura minciună pe care John i-a spus-o vreodată lui Alice, un triumf crud al impulsului asupra raţiunii şi poate una dintre mai şocante morţi din istoria recentă a televiziunii.

Alice e ca o furtună perfectă: imprevizibilă, devastatoare şi imposibil de controlat. Cu toate acestea, John e atras irezistibil de ea, oricât ar încerca să nege asta. Că e vorba de dragoste sau doar de o fascinaţie bizară pentru un ucigaş psihopat cu o inteligenţă peste medie, lui John îi e întunecată judecata de om al legii. Preferă să convieţuiască cu răul în loc să-l taie de la rădăcină, cu iluzia unui deznodământ fericit şi cu riscul de a pune în pericol vieţile unor oameni nevinovaţi. Chiar şi în ultima clipă încearcă să-i salveze viaţa lui Alice, împotriva voinţei ei. Scena e aproape identică cu cea din primul episod al serialului, dacă vă mai amintiţi. Privind din perspectiva asta, cu ce e John mai presus decât psihiatra care-i permitea soţului ei dement să ucidă în continuare?

E un aspect pe care s-ar putea să nu-l acceptăm tocmai uşor, dar am putea să-l considerăm pe John Luther un antierou? Se pot pune în balanţă vieţile salvate cu cele aflate pe conştiinţa lui, începând cu Zoe? Un eventual sezon şase poate fi o poveste despre eliberarea de trecut şi răscumpărarea păcatelor. Dar ne dorim oare să vedem aşa ceva sau vrem să ne bucurăm în continuare de suferinţa lui? Noi cât de diabolici suntem?

Per total, un sezon mai bun decât precedentul. N-are rost să insist pe prestaţiile grozave ale lui Idris Elba şi Ruth Wilson, sunt poate cele mai bune roluri făcute de cei doi în întreaga lor carieră. Mi-a plăcut şi Wunmi Mosaku, i s-a potrivit excelent rolul de detectiv, poate pentru că a mai jucat roluri similare în alte seriale. Marea revelaţie a fost însă Hermione Norris (în rolul lui Vivien Lake), pe care n-o remarcasem până acum, dar care a dat forţă şi profunzime unui personaj complicat.

Mi-au plăcut şi cele câteva scene de acţiune. În doze moderate, influenţele hollywoodiene pot fi benefice în serialele britanice, care tind să fie mai degrabă monotone.

La minusuri i-aş trece pe „minionii” lui Cornelius, nişte bodyguarzi inutili şi ridicoli, pe acel asasin plătit angajat tot de Cornelius şi lipsa figuranţilor în unele scene exterioare, aveam senzaţia că acţiunea se petrece într-un oraş părăsit.

Luther s-a întors la origini şi a făcut-o cu stil. Deşi pauzele între sezoane i-ar exaspera până şi pe unii fani Game of Thrones, serialul e deja unul clasic şi aşteptarea merită întotdeauna. Nota sezonului: 9/10.

– Dan Pascaliu –